Din nou către tine – Despre rușine si perfecționism
A merge către tine e un drum către presupune curaj. De ce curaj? Curajul de a te accepta așa cum ești. Poate ca nu sunt suficient de buna pentru tine, dar pentru mine sunt.
A merge către mine înseamnă a fi autentica, a fi responsabila pentru fiecare dintre alegerile mele, practicând iubirea de mine si de alții in fiecare moment. Am ajuns sa cred ca iubirea nu este doar un sentiment ci este si un proces, in același timp. Se pare ca este mult mai ușor sa fim plini de compasiune fata de alții si teribili de rai fata de noi. De cate ori nu v-ați exprimat: ” Mare idiot mai sunt” sau ” ufff, ce bătuta in cap sunt” sau ”se pare ca sunt cel mai tâmpit de pe planeta asta ” Ia gândiți-va acum daca va exprimați așa fata de prietenii voștri? Eu zic ca nu prea. Cu noi înșine suntem mult mai rai si ne comportam mult mai agresiv decât ne comportam cu prietenii noștri. Asta e un semn al neiubirii de sine. Așa ca, practicați iubirea si compasiunea fata de voi înșivă si apoi fata de ceilalți. Dăruind-va vouă iubire, veți străluci si cei din jur se vor veseli in lumina voastră
Eu nu am o lista scurta cu răspunsuri la întrebarea : ”cum sa fii fericit in 5 pași, fără nici un efort personal?” Am, in schimb, un răspuns foarte scurt. Fără un efort personal drumul către fericire e blocat de o prăpastie. Nu putem sari peste lucrurile dificile. Viața nu funcționează așa. Atâta timp cat nu lucram cu noi înșine si nu ne confruntam cu obstacolele care ne barează calea către armonie nu ne putem transforma, nu putem avea acces.
Unul din primii pași ar fi sa vorbim deschis despre aceste obstacole, sa ne comunicam unul altuia in mod autentic vulnerabilitățile, motivele rușinii noastre, temerile noastre., fricile noastre, slăbiciunile noastre. Daca le lăsăm sa zacă in noi, ne vor cotropi. Cum mai putem vorbi despre iubire de sine, când mie îmi este teama sa vorbesc despre mine? Cum mai pot vorbi despre iubire de sine când mie îmi este rușine cu mine? ( sau de mine ) Cum mai pot vorbi despre iubire de sine când eu mă desconsider in fiecare clipa: „sunt un ticălos”, ” sunt atât de nepriceputa”. Daca vrei sa le faci pe lac tuturor si sa spună lumea ” Ahh, ce femeie minunata este” sau ”ce mult muncește si ca om realizat este!”, asta nu are nici o legătură cu iubirea de sine ci poate doar cu iubirea de un ego ideal. ( de un sine fals ) Nu te poți iubi cu adevărat pentru ca nu ești încă suficient de bogat, de deștept, de atractiva, de slaba, de popular, de creativ, de admirata, de auzita, ….sunt multe…… Nu poți vorbi despre iubire de sine când încă îți mai pui întrebarea : ”oare ce va crede lumea mine daca fac asta?” Aici intervine rușinea si rușinea este ceva ce ne paralizează spontaneitatea si autenticitatea.
Fiți sinceri cu voi când va duceți către rusinile voastre. Nu exista oameni care sa nu resimtă rușinea. Rușinea este unul din cele mai primitive sentimente umane pe care le experimentam. Am fost învățați de mici ce înseamnă rușinea. Poate unii dintre voi încă își educa copiii cu cuvintele : ” Nu ti-e rușine sa nu saluți!” ” Nu-ti e rușine, ia uite ce nota mica ai luat si varul tău uite ce bine învață!”, ” Sa îți fie rușine ca nu ii dai si lui jucăria ta. Uite ceilalți copii ce frumos se joaca!” si tot așa….
Singurii oameni care nu experimentează rușinea sunt cei cărora le lipsește capacitatea empatica si de conectare interumana. Si totuși noua ne este teama sa vorbim despre rușine si cu cat vorbim mai puțin despre ea, cu atât mai mare este controlul pe care ea li deține asupra propriei noastre vieți. Noi ne temem ca oamenii nu ne vor mai plăcea daca ar ști adevărul despre noi, daca ar ști ca noi nu suntem așa cum ne vad ei.
Atunci când suntem profund rușinați suntem tentați sa alunecam intr-un comportament autodistructiv si sa ii atacam pe ceilalți oameni, încercând sa ii minimalizam, sa ii facem de ras prin știința noastră si neștiința lor. Dar asta nu înseamnă decât ca încercam cu disperare sa ne auto validăm continuu comparând-ne cu ceilalți. Si atâta timp cat ne comparam, nu ne iubim. Ci doar ne mângâiem pe burta ca suntem mai buni decât celălalt, dar asta nu e iubire, ci e doar hrana pentru egoul ideal, egoul proiectat social ( sinele fals ) Este hrana care ne va duce pe topoganul perfecționismului. De fapt, rușinea este unul dintre punctele de origine ale perfecționismului. Rușinea naște convingerea aia periculoasa : ” trebuie sa fac performanta, trebuie sa fac perfect tot ce fac, trebuie sa fiu perfect” Nimic nu îl înspăimânta mai tare pe perfecționist decât asumarea de riscuri. El trebuie sa facă totul perfect, si nu își permite alegeri fără succes garantat, caci asta ar însemna a-si pierde propria prețuire de sine. E posibil ca un perfecționist sa nu își asume decât alegerile de ” a face ” tocmai ca știe ca poate fi perfect in ” a face, a construi” dar sa fuga cu înverșunare din calea emoțiilor. In emoții nu exista perfecțiune.
Un perfecționist in recuperare s-ar putea sa nu își asume nici un fel de alegeri. E posibil sa se ascundă in spatele lui ” nu știu ce vreau ” pentru ca undeva in adâncul lui a rămas dorința de a fi perfect, si responsabilitatea unei alegeri imperfecte ii poate ataca prețuirea de sine.
Un perfecționist autentic va declara sus si tare ca el nu are probleme cu rușinea, cu judecata critica, cu vinovăția. Problema este ca atunci când nu ne asumam rușinea, vulnerabilitățile, propria judecata critica, devenim sclavii lor si o cale prin care se insinuează in viața noastră este tocmai perfecționismul. Perfecționismul se transformă intr-un scut, o armura pe care o purtam si cântărește 20 de tone . O cărăm sisific dar măcar in felul asta evitam complet sa ne simțim rușinați, evitam complet durerea.
Majoritatea perfecționiștilor sunt educați de mici sa fie lăudați pentru rezultatele lor, pentru realizările lor si aproape niciodată pentru cum sunt ei. Perfecționiștii sunt mândri pentru felul in care au reușit sa evite , mici fiind, motivele de rușine., fiind perfecți, făcând doar lucruri care ii propulsa in lumea celor perfecți. De-a lungul drumului vieții varianta cea mai eficienta pentru ei este ” Eu sunt ceea ce realizez si valoarea mea depinde de cat de bine fac ceea ce fac. Trebuie sa fiu mai bun, trebuie sa ascund ce simt, trebuie sa fiu perfect. Daca sunt perfect toata lumea mă va accepta si nu voi putea fi rănit!”
Pentru a reuși sa depășim perfecționismul este de dorit sa devenim capabili sa fim autentici, sa ne recunoaștem vulnerabilitățile si eventual sa le împărtășim. Pentru a reuși sa depășim perfecționismul cea mai buna cale este de a practica compasiunea fata de noi înșine.
Perfecționismul conduce la desensibilizare, oamenii se angrenează in comportamente menite sa le amorțească sentimentele, sa ii ajute sa își evite propria vulnerabilitate. Dependenta de perfecționism ( pentru ca poate fi privita ca o dependenta ) poate fi asimilata ca o desensibilizare cronica si asta împinge la negarea oricărui sentiment de afecțiune, de implicare in relații interumane.
Exista multe cai prin care un om își poate anestezia sentimentele, multe feluri prin care cineva își poate minimaliza durerea adoptând primul comportament care le oferă o ușurare rapida : alcoolul, drogurile, sexul, jocurile de noroc, ocupația permanenta, planificarea excesiva, schimbările constante.
Acum știți cate ceva despre capcanele rușinii si capcanele perfecționismului. Fiecare dintre voi va puteți găsi cea mai buna cale către pacea si armonia interioara. Eu doar v-am povestit cum arata fuga de voi. Drumul către voi , către sine trece prin acceptarea imperfecțiunii, prin acceptarea propriei persoane, așa cum sunteți azi.
